4
umane, energetice sau de altă natură. Ele îşi fac apariţia în zone geografice
strategice, acolo unde există un potenţial semnificativ de avantajos din punct de
vedere al resurselor disponibile activităţilor desfăşurate şi nu în ultimul rând de a
folosi o mână de lucru cât mai ieftină şi dacă se poate cât mai apropiată ca
performanţe de cea pe care o deţin în ţara de origine. De asemenea, politicile lor
în aceste regiuni nu presupun ajustarea la exigenţele de acelaşi grad cu cel
existent în ţara de origine. De exemplu, normele de protecţia a mediului sunt
mult mai austere în ţara de origine decât în ţările unde acestea şi-au implantat
noi filiale, iar politicile lor în acest domeniu nu sunt menite a schimba situaţia.
Astfel de condiţii mai pot fi enumerate şi în privinţa respectării drepturilor
salariaţiilor care datorită sistemului lacunar de care au avantajul a da în ţările cu
pricina le permit să evite conflictele sociale de care în ţara de origine ar fi avut
parte.
De aceea, globalizarea este privită de statele mai puţin dezvoltate ca
nereprezentând nu un avantaj ci mai degrabă o pierdere pentru acestea. Dovadă
fiind în acest sens şi diferenţa existentă în societăţiile unor astfel de state, unde
se relevă discrepanţa de polaritate care există între oamenii foarte bogaţi şi
oamenii foarte săraci, clasa de mijloc fiind inexistentă. O analiză obiectivă a
procesului de globalizare de până acum, atestă faptul că avantajele economice
înclină mai mult spre ţările dezvoltate şi către marile puteri economice unde îşi
găsesc originea societăţile transnaţionale. În acest sens acţionează şi mecanismul
financiar mondial care prin instituţiile sale F.M.I., Banca Mondială, Organizaţia
Mondială a Comerţului dominate de marile puteri economice avantajează într-o
proporţie covârşitoare ţările dezvoltate implicate în acordarea de credite,
înfăptuirea investiţiilor străine directe, instituţiile, societăţile transnaţionale şi
statale creditoare obţin profituri ridicate. În concluzie, globalizarea este o
realitate ireversibilă şi orice ţară care îşi pregăteşte temeinic viitorul se vede
nevoită să interfereze cu ea.
5
CAPITOLUL I
GLOBALIZAREA VIEŢII ECONOMICE
1.1. Determinări conceptuale
Posibilitatea unei singure societăţi umane mondiale a existat dintotdeuna,
chiar din timpul Imperiului Roman, însă ocazia nu a apărut decât acum. În
prezent lumea a devenit în aspectele importante un singur sistem social, ca
rezultat al dezvoltării legăturilor de interdependenţă care afectează acum pe
fiecare dintre noi. Legăturile sociale, economice şi politice care traversează
graniţele dintre state condiţionează în mod decisiv soarta celor care trăiesc în
fiecare din ele. Termenul general folosit pentru a caracteriza această
interdependenţă crescândă a societăţii umane este acela de globalizare. Însă
oamenii de ştiinţă şi opinia publică nu au căzut încă de acord asupra unei singure
definiţii în ceea ce priveşte globalizarea
1
.
Pentru a evidenţia acest concept denumit globalizare, am prezentat câteva
definiţii fiecare cu particularităţile lor în a descrie acest fenomen cu care lumea
acestui mileniu tinde să se familiarizeze cât mai mult.
Globalizarea este „procesul de surmontare a graniţelor apărute de-a
lungul istoriei. Ea devine astfel sinonimă cu eroziunea (dar nu şi cu dispariţia)
suveranităţii statelor naţionale şi se înfăţişează ca o “detaşare“ a economiei de
piaţă faţă de normele morale şi legăturile instituţionalizate dintre societăţi ...“
[Elmar Altvater].
„... intensificarea relaţiilor sociale de pretutindeni, prin care locuri aflate
la mare distanţă unele de celelalte ajung să se interconecteze astfel încât
1
www.symposion.I. pdf, Şandru Daniel, „Globalizare şi identitate din perspectiva postmodernităţii”, publicat
în Symposion nr 4 – 17/2005, pag. 35.
6
evenimentele dintr-un loc sunt marcate de procese care au loc într-un loc de la
mulţi kilometri depărtare şi viceversa ...“ [Anthony Giddens].
„... descătuşarea puterilor pieţei mondiale şi slăbirea puterii economice a
statului ...“ [Schumann Martin]
În final putem spune că globalizarea
2
desemnează o nouă configuraţie a
economiei internaţionale, care ar putea fi definită ca fiind procesul deosebit de
dinamic al creşterii interdependenţelor dintre statele naţionale, ca urmare a
extinderii şi adâncirii legăturilor transnaţionale în tot mai largi şi mai variate
sfere ale vieţii economice, politice, sociale şi culturale şi având drept implicaţie
faptul că problemele devin mai curând globale decât naţionale, cerând la
rândul lor, o soluţionare mai curând globală decât naţională. Dacă înainte
economia era naţională, respectiv determinată de interacţiunea unor procese care
se desfăşurau mai ales la nivelul statelor-naţiuni, actuala perioadă este specifică
economiei globalizate, în care economiile naţionale sunt descompuse şi apoi
rearticulate în cadrul unui sistem de tranzacţii şi procese, care operează direct la
nivel internaţional. Se subliniază saltul calitativ în raport cu etapele anterioare:
statele-naţiuni, guvernele, îşi pierd capacitatea de a mai influenţa evoluţiile
economiilor naţionale, cedând locul unor entităţi regionale, care reprezintă
puncte de sprijin în reţeaua multinaţionalelor. În plus, interdependenţele între
teritoriile supuse acestui model cresc atât de puternic încât duc la evoluţii
sincrone, dacă nu chiar identice, în orice caz omogene.
Analizând aceste definiţii, se poate constata că dimensiunea economică a
globalizării are fără nici un dubiu o foarte mare importanţă, ea fiind una dintre
cele mai importante cauze şi forţa motrice pentru procesele de globalizare din
celelalte domenii. Nu poate fi însă trecut cu vederea faptul că globalizarea
cuprinde cu mult mai mult decât integrarea sporită a economiei mondiale: de
aceea, ea nu poate fi limitată strict la procesele economice, lucru care se
întâmplă însă de multe ori
2
Ghibutin Aurel, „Globalizarea economiei mondiale şi implicaţiile pentru Sistemul Comercial Internaţional,”
IEM, Bucureşti, 1993, pag. 134.
7
Diferitele discipline ştiinţifice implicate (în primul rând ştiinţele
economice, istorice, politice şi sociologia) întâmpină probleme atunci când
urmează să definească această noţiune. Acest lucru nu este de altfel de mirare,
deoarece această încercare de a „delimita delimitările“ este aproape imposibilă.
Conform aprecierilor O.C.D.E.
, globalizarea s-a realizat în trei etape:
ξ prima fază, a internaţionalizării, s-a desfăşurat în primele trei
decenii postbelice, caracterizându-se prin intensificarea schimburilor
comerciale, ţările lumii păstrându-şi caracterul naţional;
ξ a doua etapă, a transnaţionalizării, specifică perioadei 1970 -1990,
se caracterizează printr-un dinamism extraordinar al fluxurilor de investiţii
străine şi al implantărilor în străinătate;
ξ a treia etapă, a globalizării propriu-zise, a debutat în anii ’90 şi a
marcat apariţia economiei fără frontiere sau a economiei globale, se
caracterizează prin apariţia unor reţele (fluxuri) mondiale de producţie,
informaţii şi schimburi financiare. Din punct de vedere economic, scopul
globalizării îl reprezintă creşterea profitului şi menţinerea în viaţă a diferitelor
firme pentru care spaţiul naţional se dovedeşte insuficient, în condiţiile creşterii
costurilor legate de cercetare-dezvoltare, reducerea duratei de viaţă a produselor
şi creşterii exigenţelor de calitate etc.
Globalizarea activităţii economice oferă avantaje ce decurg din diferenţele
existente între economiile ţărilor lumii, diferenţe care constituie sursa
profiturilor.
Pentru valorificarea acestor avantaje, mobilitatea geografică a firmelor a
crescut foarte mult, delocalizarea producţiei reprezentând un aspect al realităţilor
contemporane
.
Organizaţia pentru Cooperare şi Dezvoltare Economică.
În aceste condiţii, numărul produselor care mai pot fi realizate competitiv, folosind numai factorii de producţie
autohtoni, a scăzut foarte mult. Astfel, la realizarea unui autoturism american participă cel puţin 9 ţări: 30%
Coreea, cu montajul, 17,5% Japonia, cu tehnologia şi componentele, 7,5% Germania, cu activitatea de concepere
a produsului final, 4% Taiwan şi Singapore, cu piesele mărunte, 2,5% UK, cu publicitatea şi comercializarea şi
1,5% Irlanda, cu prelucrarea informaţiei. Prin urmare, numai 37% din produsul final provine efectiv din SUA.
8
Se consideră că globalizarea economică va fi formal încheiată atunci când
bunurile, serviciile, capitalurile şi forţa de muncă vor circula pe deplin liber, iar
guvernele şi autorităţile locale din orice ţară vor trata egal firmele, fără
deosebire de naţionalitate sau origine. Cu alte cuvinte, procesul va lua sfârşit
atunci când diferenţele între economiile ţărilor lumii nu vor mai fi generatoare
de avantaje suficiente pentru a permite existenţa profitului pentru unii. Cum o
asemenea situaţie este încă foarte îndepărtată, este de aşteptat ca procesul de
globalizare să se intensifice.
Pe lângă dimensiunea economică covârşitoare în procesul de globalizare,
un rol secund îl joc şi celelalte dimensiuni precum: cultura, mediu, societatea şi
politicul care privite în similitudinea lor se poate observa că acestea nu pot fi
delimitate în mod clar una de cealaltă.
Astfel - pentru a numi doar un exemplu – problemele globale legate de
mediu nu pot fi cercetate izolat nici de dimensiunea “economie” şi nici de
dimensiunea “politică”. Această reţea globală nu numai la nivelul actorilor, ci şi
la cel al domeniilor tematice reprezintă una dintre particularităţile globalizării.
Diferitele dimensiuni formează împreună cu “globalizarea” mulţimi de
intersecţie diferite. Este important de văzut ce anume poate fi subordonat
conceptului de globalizare, acesta neepuizându-se în nici un caz în procesele
economice, chiar dacă globalizarea economică poate fi un punct de start şi o
forţă motrice semnificativă. La fel de important este şi faptul că trebuie să
înţelegem că nu totul face parte din procesul de globalizare şi că nu totul este
determinat în mod decisiv de aceasta. Pentru că şi globalizarea are limite.
Trebuie să ţinem cont de acest lucru. Pe de o parte, vorbim de mulţimi de
intersecţie de dimensiuni diferite, de cealaltă parte, de un concept de forţă,
utilizat în toate domeniile. Pentru a-i putea determina limitările, trebuie să ne
distanţăm de toate acestea. Exemple în ceea ce priveşte dimensiunile globalizării
pot fi extrase fără probleme din toate domeniile, însă dimensiunea economică
9
aflându-se de cele mai multe ori pe primul loc (creşterea enormă a comerţului şi
a investiţiilor directe, globalizarea pieţelor financiare, producţie integrată la
nivel transnaţional, corporaţii transnaţionale, competiţie la nivel local între state
şi regiuni, sfârşitul economiilor naţionale) toate acestea trimit la dimensiunea
economică a globalizării.
Sunt şi probleme ce ţin de alte domenii, probleme precum încălzirea
atmosferei, gaura din stratul de ozon sau tăierea pădurilor tropicale ilustrează la
modul cel mai impresionant fenomenul globalizării, pentru că, şi în acest caz
este vorba în mod cert despre probleme globale care necesită o abordare globală.
Evident că şi în domeniul mediului ambiant există probleme de ordin
regional şi local, chiar dacă acestea au un caracter ce depăşesc uneori graniţele,
cum ar fi poluarea râurilor.
Dimensiunea socială poate fi reliefată prin faptul că lumea a devenit un
„global village“, reţelele inovatoare de comunicare la mare distanţă (chat, e-
mail, forum-uri) adăugându-se comunităţilor tradiţionale precum familia sau
vecinătatea. Totuşi ele nu pot înlocui aceste sfere tradiţionale de comunicare,
pentru a numi doar un exemplu din cadrul dimensiunii sociale.
Dimensiunea politcă se confruntă cu probleme majore. Globalizarea şi
concurenţa la nivel local limitează spaţiul de acţiune al politicilor naţionale,
multe probleme neputând fi rezolvate corespunzător decât la nivel internaţional,
respectiv global. Prin urmare trebuie găsite noi forme şi arene politice. În acest
sens, integrarea europeană este văzută ca un răspuns de succes la provocările
globalizării.
Politica la nivel regional şi naţional a avut şi are în continuare de suferit
de pe urma economiei delimitate şi dematerializate practicată din ce în ce mai
mult la nivel internaţional, respectiv global. Capitalismul, factor integrant al
statului social, este şi el ameninţat de acest dezechilibru fundamental. Totuşi, nu
toate lucrurile care se pun pe seama globalizării sunt şi adevărate. De multe ori,
politicienii se folosesc de globalizare ca de un ţap ispăşitor şi ca de o armă
10
argumentativă cu multiple întrebuinţări. Acest lucru este evident mai ales dacă
ne gândim la unele exemple din domeniul politic care nu se intersectează în nici
un punct cu globalizarea.
Concluzionând, evidenţiez că globalizarea este un sistem sau un fenomen
complex, uneori ambivalent, chiar contradictoriu, care a fost privit şi analizat în
mod diferit de către cei ce şi-au asumat acest risc sau această răspundere.
Dincolo de aceste analize, globalizarea rămâne un fapt real, viu, cu care trebuie
să ne confruntăm, independent de voinţa sau opţiunea noastră. Se consideră că
cel mai mare pericol (semnalat şi de către unii teoreticieni ai globalizării) pe
care-l poate implica globalizarea este dezumanizarea unora dintre cei pe care
valul ei îi înghite pur şi simplu.
Cucerită de piaţă, adoptată de televiziune, sau Internet, lumea globalizată
trăieşte în acelaşi timp pe fondul unei crize generale a sensurilor vieţii, un
dezastru cultural şi educaţional global, simptom îngrijorător, dar sigur, al
barbarizării societăţii viitorului.
Cultura tradiţională a societăţilor dispare sau se preface în spectacol şi
marfă (McDonaldizarea), cultura umanistă este eliminată tot mai mult de tehno-
ştiinţa invadatoare şi transformată într-o pseudo-ştiinţă. Omul mondial sau
globalizat, omul centrat doar economic, riscă să devină omul atomizat care
trăieşte numai pentru producţie şi consum, golit de cultură, politică, sens,
conştiinţă, religie şi orice transcendenţă. Probabil acesta este ultimul stadiu în
evoluţia umanităţii sau „ultimul om”. În ciuda tuturor acestor avertismente nu
pot evita sau elimina globalizarea.